Istorie si Civilizatie

Regele Carol al II-lea și regina Maria. Președintele de Gaulle în România. Finala campionatului de volei la București. Dunărea iarna. Rușii intră în București. Scriitorul Tudor Arghezi. Moda românească pentru anul 1969. România învinge Franța la rugby. Copiii români învață engleza. Președintele Nixon vizitează România.

Nu sunt niște propoziții fără noimă. Sunt doar câteva din cele peste 270 de filmulețe referitoare la istoria României în secolul al XX-lea, pe care le puteți găsi pe www.britishpathe.com. Doar dați o căutarea pentru „Romania” și gata. Vizionare plăcută!

P.S.   Trăiesc cu speranța că vom găsi vreodată astfel de lucruri, făcute de români. Probabil că cei care „păstoresc” arhivele de filme așteaptă să vină cineva, să-i umple de bani și să facă și munca în locul lor. În cazul în care nu știați: pentru un minut de peliculă, Arhiva Națională de Film cere prețul „modic” de 60 de euro! Sau cel puțin atât era anul trecut. Poate că între timp s-a mai scumpit.

Acest film, o aduce în prim plan pe Hypathia, una dintre figurile reprezentative pentru filosofia şi ştiinţa de la sfârşitul Antichităţii. De altfel, sunt mulţi istorici care consideră că odată cu moartea Hypathiei se termină şi Antichitatea clasică.

Filmul este mai mult decât o biografie romanţată a Hypathiei ci şi o analiză cinematografică a vremurilor tulburi, de la începutul secolului al V-lea, când ultimele reminiscenţe ale „păgânismului” antic erau „călcate în picioare” de creştinism. Sau mai bine zis de reprezentanţii „oficiali” ai acestuia.

Poate că sintagma este dură, dar este cât se poate de potrivită. Pentru că de multe ori a curs sânge, de multe ori nevinovat, în numele crucii. „Agora” ne oferă destule exemple, culminând chiar cu cel al Hypathiei, ucisă de o gloată de „creştini” furioşi. Filmul îi rezervă un final destul de melodramatic, însă în realitate, sfârşitul ei a fost unul teribil. Reprobabilul act a avut loc îndemnul episcopului Chiril, responsabil şi pentru alte acte sângeroase, făcute nu neapărat în sprijinul creştinismului, ci într-unul mult mai practic: puterea. Chiril avea un model demn de urmat, în persoana predecesorului său, Teofil, din „mila” căruia au fost date pradă flăcărilor „cărţile” Bibliotecii din Alexandria.

„Agora” este un film ce merită a fi văzut. Măcar pentru a vedea (încă odată) la ce poate să ducă fanatismul (de orice fel şi din orice parte).

P.S. Chiril este venerat ca sfânt, atât de Biserica Catolică, cât şi de cea Ortodoxă.

La Palatele Brâncoveneşti de la Porţile Bucureştiului a fost vernisată de curând o expoziţie inedită de fotografie: „Misterul din spatele poveştii... Sultana-Malu Roşu”. Expoziţia a fost deschisă publicului în perioada 4-18 februarie 2010, fiind organizată de către Palatele Brâncoveneşti de la Porţile Bucureştiului şi Muzeul Naţional de Istorie a României, în parteneriat cu Asociaţia Română de Arheologi.

Expoziţia îşi propune să aducă în faţa marelui public fapte „necunoscute” ce se ascund în spatele marilor descoperiri arheologice, experienţe şi imagini ce nu se regăsesc în cadrul expoziţiilor de arheologie... Mai precis timpul, munca şi pasiunile consumate de către acei oameni care fac posibile cunoaşterea artefactelor şi evenimentelor din trecut.

Expoziţia a fost însoţită de un recital susţinut de formaţia Pseudonoise.

În general, orice om obişnuit atunci când este întrebat despre arheologie sau arheologi se gândeşte automat la personajul Indiana Jones, din seria de filme creată de George Lucas. Însă, în realitate, disciplina arheologică reprezintă mult mai mult de atât, scopurile ei fiind mult mai profunde, putând fi rezumate în următoarele cuvinte: cunoaşterea trecutului, a oamenilor, a faptelor şi a evenimentelor de demult, prin intermediul obiectelor scoase la lumină în urma unei munci asidue, de lungă durată, ce implică numeroase sacrificii din partea celor care o profesează.

Ideea expoziției ne-a venit chiar pe şantierul de la Sultana, în urma cu 2 ani de zile. Am ales Sultana şi nu alt şantier pentru că este şantierul pe care lucrăm de aproape 10 ani, pe de-o parte şi deoarece de acest şantier se leagă începuturile arheologiei preistorice româneşti, mai precis de discipolii lui Vasile Pârvan: Ioan Andrieşescu şi Vladimir Dumitrescu.

Expoziţia aceasta nu reprezintă o expoziţie ştiinţifică, de arheologie. De asemenea, nu o putem considera nici o expoziţie de artă fotografică; eventul, cel mult o expoziţie de fotografie documentaristică sau jurnalistică (cu ghilimelele de rigoare)....
Ceea ce am gândit şi expus în această expoziţie nu avem pretenţia că reflectă tot ceea ce se întâmpla în arheologia românească, ci strict pe acest şantier... De asemenea, nu ne-am propus să evidenţiem descoperirile spectaculoase sau acurateţea activităţilor noastre, ci din contra, modul nostru de viață pe acest şantier, ce facem, cum lucrăm, cum trăim, ce simţim...Este în fapt povestea oamenilor ce se ocupă de misterele civilizaţiilor îndepărtate, povestea lucrurilor nespuse şi a faptelor invizibile ale acestor oameni, ce nu se regăsesc în expoziţiile arheologice sau/şi în articolele ştiinţifice...

Zgribuliţi şi tăcuţi, mii de profesori de istorie şi nu numai, simt astăzi cum dispreţul guvernanţilor depăşeşte un salariu amărât, bonurile de haine şi de cărţi (ce pretenţii exagerate!) şi cu o indiferenţă şi o trufie demne de proprietarii unei crâşme de mahala faţă de beţivul veşnic datornic, propun astăzi o nouă reformă prin reducerea orelor, posturilor şi profesorilor de istorie. O economie necesară atunci când ţara este în criză, atunci când valuri de şomeri fără speranţe sprijină triştii pereţii strălucitori de sticlă şi metal al oficiilor de plasare a forţei de muncă, o economie făcută prin reduceri de ore, reduceri temporare bineînţeles, prin desfiinţarea de posturi, inutile bineînţeles, prin aruncarea istoriei în haznaua reducerilor, tremurând cu toţii de spectrul înfricoşător al CRIZEI, bineînţeles.

S-a degradat naţiunea! Vor striga puţinii români ce mai înţeleg importanţa predării istoriei, a preţuirii oamenilor ce au ales să rămână şi să trudească anonimi şi marginalizaţi la perpetuarea fiinţei naţionale.

Şi-a pierdut conştiinţa naţiunea română şi aparatele ce-o menţin în viaţă sunt tot mai interesate să-i reducă funcţiile la cele de legumă!

Nu cred că am putea găsi alte cuvinte care să poată justifica reducerea orelor de istorie. Profesorul din România a trecut prin curbele de sacrificiu, prin închisoarea politică când insista să spună adevărul, prin învăţământul de partid, prin ciurul citatelor din cel mai iubit tovarăş, prin pierderea respectului societăţii şi al respectului de sine, prin reforme şi reideologizare, pentru a ajunge un număr ce trebuie redus pentru a încăpea într-o statistică.    

Orice protest împotriva reducerii din şcoli şi licee a orelor de istorie este probabil inutil! O solidarizare a profesorilor de istorie n-ar avea vreun efect! Dar putem încerca! Am putea să ne întâlnim şi să strigăm: Suntem profesori de istorie! Astăzi avem mare nevoie de istorie! Şi nici o guvernare trecătoare, nici cel mai crunt dispreţ, nici măcar inutilitatea pe care o simţim zi de zi când auzim istorii despre reforme şi progres, despre valori şi Europa, despre tradiţie şi viitor, n-au să-ne zdruncine nevoia, patetică poate, de a fi onoraţi că  pe viaţa noastră scrie PROFESOR DE ISTORIE.      

Un copil se naște într-un cartier pitoresc al orașului. Crește, observǎ, își venereazǎ strǎmoșii. Din diverse motive ajunge capul familiei la o vârstǎ fragedǎ, se învațǎ cu greul, dar și sǎ se descurce. Îi privește cu admirație pe cei care prosperǎ și evident dorește sǎ ajungǎ ca ei. Ștrengǎria adolescentinǎ trece repede, își alege drumul în viațǎ și începe prin a fi ucenic. Câștigǎ încrederea șefului; acesta îi oferǎ și sarcini mai puțin legale pe care le îndeplinește cu succes. Învațǎ repede, cunoaște multe persoane importante, are fler și știe cât și unde e loc și pentru el. Între timp își gǎsește o soție care-i stǎ alǎturi și-l sprijinǎ necondiționat, familia crește rapid însǎ la fel se întâmplǎ și cu veniturile acestuia. Șefii îl apreciazǎ și-i propun noi și noi afaceri profitabile pentru toatǎ lumea. Banii sunt mulți, cei implicați sunt mulți, riscurile sunt mari. Apar și problemele, sistemul se fisureazǎ și personajul nostru ajunge dupǎ gratii. Brav, refuzǎ delațiunea și trece cu demnitate și peste experiența închisorii. Este eliberat și își continuǎ viața cu ceva mai multǎ precauție și înțelepciune. În ultima parte a vieții personajul nostru se hotǎrește sǎ povesteascǎ interesanta și palpitanta sa experiențǎ. Aceasta este „rețeta” unui film cu mafioți de la Hollywood sau a unui best-seller din aceeași zonǎ. Însǎ cartea scrisǎ de Gheorghe Florescu este valoroasǎ din alte rațiuni.

Gheorghe Florescu se naște în 1944 în București și începând cu anul 1964 lucreazǎ în comerț îndeplinind pe rând funcții cu o importanţǎ variatǎ (primitor- distribuitor, dispecer, șef de secție). Din 1971 este șef de unitate comercialǎ pânǎ în 1985 când este arestat și condamnat la 12 ani de închisoare. În 1988, dupǎ 3 ani și 2 luni de închisoare este eliberat condiționat și se reangajeazǎ în comerț. Dupǎ 1990 Gherghe Florescu rǎmâne aproape de comerț și în 2008 reușește sǎ-și publice cartea de memorii.

Chiar dacǎ aparent viața unui cafegiu nu pare foarte interesantǎ și nu atrage cititorul spre lecturǎ nu este cazul și lucrǎrii de fațǎ. Pe lângǎ talentul literar al memorialistului și notorietatea majoritǎții personajelor cǎrții, un alt element, poate cel mai important din punctul nostru de vedere, este încercarea de descriere și de prezentare, pânǎ la detaliu, a unei pǎrți a societǎții comuniste. Lucrǎtorii în comerț și cei ce stau în jurul lor sunt observați de cǎtre Gheorghe Florescu chiar din interiorul acestei caste, demersul lui fiind unul comparabil cu munca unui antropolog  care descrie pânǎ la cele mai mici amǎnunte contextul situației sau subiectului cercetat. Intenționat sau nu, memorialistul reușește sǎ explice cu ajutorul propriului exemplu cum funcționeazǎ, sau mai bine spus cum nu funcționeazǎ, sistemul economic din România, într-un anumit domeniu, cel comercial.

Primul capitol este dedicat perioadei de adolescențǎ însǎ și aici insistând pe acele elemente ce aparțin acestei lumi a negustorilor și a comercianților de cartier. Este interesant de urmǎrit cum odatǎ cu parcurgerea cǎrții și cu trecerea anilor imaginea comerciantului și obiceiurile, practicile acestuia se schimbǎ, adaptându-se vremurilor.

Urmǎtoarele paisprezece capitole sunt dupǎ pǎrerea noastrǎ cele mai importante pentru cel care este interesat de problemele de istorie socialǎ ale perioadei comuniste. Gheorghe Florescu reușește sǎ contureze și sǎ explice normele dupǎ care funcționeazǎ acest mic grup social. Interesante sunt, pe lângǎ faptele în sine, fenomenele care se produc în aceastǎ lume a comercianților. Ceea ce te face un comerciant bun nu este îndeplinirea obligaților trecute în fișa postului, ci mulțumirea clientelei; clienții nu sunt însǎ cumpǎrǎtorii din sistemul capitalist, sunt cei cǎrora le datorezi aprovizionarea magazinului tǎu cu produsele dorite. În acest sens relevant este pasajul de la pagina 71 care aratǎ cel mai bine cum trebuie sǎ procedeze un pion al acestui ansamblu: „Sigur cǎ recunoașterea meritelor era pe mǎsurǎ. Întotdeauna veneam încǎrcat cu produse specifice fiecǎrei zone și ungeam toate rotițele Sistemului”. Chiar dacǎ se dorește extinderea grupului în zone cât mai variate și cât mai multe, întocmai ca într-un sistem capitalist, membrii grupului pǎstreazǎ o precauție pentru cei ce nu prezintǎ încredere. Imaginea unei organizații mafiote este întǎritǎ și de relațiile de rudenie care se dezvoltǎ între cei implicați în aceastǎ zonǎ a comerțului. Încuscrirea, nǎșirea sunt fenomene ce contribuie la consolidarea grupului.

Un alt element care oferǎ protecție și stabilitate rețelei, fiind prezent pe tot parcursul cǎrții, este Securitatea. Securitatea pare sǎ fie garantul bunului mers al afacerilor. Interesele Securitǎții sunt oarecum paralele cu cele ale statului, manifestându-se precum o mare corporație din lumea capitalistǎ, una dintre divizii acționând în domeniul comerțului. De remarcat evoluția celor care aparțin acestui mediu al securitǎții dupǎ evenimentele din decembrie 1989: Florescu îi prezintǎ ca fiind primii care se adapteazǎ regulilor capitalismului. Katherine Verdery îi numește pe birocrații și pe cei care au funcții în zona economicǎ în regimurile socialiste din Europa de Est „antrepratcici” (amestec între antreprenor și aparatcic), aceștia fiind cei care pervertesc ambele sisteme economice, capitalismul și comunismul. Credem cǎ acest atribut inventat de Verdery poate fi folosit și pentru securiștii pe care-i prezintǎ Gheorghe Florescu în cartea sa. Memorialistul descrie extrem de plastic care este situația realǎ în ceea ce privește adevǎratul conducǎtor al statului într-o frazǎ: „Mi-am putut da seama cǎ țara era condusǎ de o Mafie, așa-numita Mafie securisto-comunistǎ, care n-avea nici un Dumnezeu; doar zeul Banului, Mamona, îi conducea pe toți. Ceaușescu era un mic pisoi, o muhaia” (pagina 287).

Interesantǎ este și partea din carte unde este descrisǎ perioada detenției și a anchetei. Cu aceeași acribie ca în restul cǎrții Gheorghe Florescu reușește sǎ contureze un tablou a ceea ce poate însemna cotidianul unui anchetat, iar mai târziu al unui condamnat. Nu lipsesc nici informații despre anchetatori sau despre „partenerii de afaceri” de afarǎ cu care se intersecteazǎ și-n închisoare.

Capitolele care prezintǎ perioada de dupǎ detenție aratǎ parcǎ un Florescu ceva mai precaut, mai înțelept, însǎ cu aceeași dorințǎ de întreprindere, prezentǎ și-n perioada de tranziție cǎtre un capitalism probabil mai cunoscut lui decât altora.

Considerǎm cǎ volumul semnat Gherghe Florescu trebuie tratat de cǎtre cercetatori ca un izvor de calitate, bineînțeles fǎrǎ sǎ trecem peste limitele firești ale unei scrieri memorialistice. Ceea ce meritǎ toatǎ atenția este atmosfera pe care autorul reușește sǎ o recompunǎ despre o perioadǎ despre care astǎzi se vorbește fie stereotipic, fie cu un înalt grad de militantism politic. Aceastǎ „biografie a omului simplu” n-ar avea o valoare științificǎ dacǎ n-ar fi privitǎ ca reprezentativǎ pentru un grup social. Desigur discuția privind reprezentativitatea, criteriile dupǎ care se stabilește aceastǎ reprezentativitate, trebuie fǎcutǎ de cercetǎtori și ține in bunǎ mǎsurǎ de metodologia folositǎ de aceștia.

Salutǎm prezența la sfârșitul cǎrții a unui indice de nume, extrem de folositor cercetǎtorilor, care este însǎ, rar întâlnit la volumele de memorii sau jurnale. De asemenea, nu trebuie sǎ trecem peste faptul cǎ un avantaj imens al celor care doresc sǎ studieze, din perspectivǎ socialǎ și nu numai, a doua jumǎtate a perioadei comuniste este faptul cǎ au acces la o sursǎ inaccesibilǎ celor care se ocupǎ de perioade mai îndepǎrtate: contactul direct, dialogul cu cei studiați.

Ideea pe care dorim s-o accentuǎm în concluzia celor spuse pânǎ acum este cǎ volumul memorialistic al lui Gherghe Florescu poate reprezenta pentru cei ce sunt interesați de perioada comunistǎ un excelent „inventar” de subiecte ce meritǎ atenția cercetǎtorilor pentru o analizǎ din perspectivǎ istoricǎ.

(Gheorghe FLORESCU, Confesiunile unui cafegiu, București, Humanitas, 2008, 504 p.)

În numărul tematic „Les Barbares” (septembrie – octombrie 2009), al prestigioasei reviste franțuzești „Historia”, la pagina 46 sunt prezentate, succint, câteva piese dintr-un tezaur vizigot. Mai exact tezaurul de la Apahida.  Ne-am bucurat să vedem că lucruri care au legătură cu spațiul românesc apar într-o revistă de asemenea calibru, dar ne-am fi bucurat și mai mult dacă autorii articolului ar fi spus și unde se află aceste obiecte. Poate nu știau. Ca să „spulberăm” suspansul, le spunem noi: piesele descoperite la Apahida pot fi admirate în toată splendoarea lor în cadrul expoziției permanente „Tezaur istoric”, de la Muzeul Național de Istorie a României.

Și le spunem și un loc de unde pot alfa mai multe despre tezaurul de la Apahida:

http://www.mnir.ro/ro/Colectii/ItemsColectii.aspx?IDItemColectie=17

1 Decembrie 2009 – Sala Palatului o mare de oameni fremătând în aşteptarea marelui eveniment concertul Phoenix – Cei ce ne-au dat nume. La 20 de ani după ultimele plenare de partid în această sală, încărcată de amintirile unui trecut prea des ignorat astăzi, se aud melodiile unei tinereţi pierdute în anii „epocii de aur”, dar şi melodiile noului Phoenix. Aceleaşi valori, aceleaşi tradiţii dar aşezate astăzi într-un cuib nou de tinerii şi frumoşii menestreli fără vârstă.

Public cosmopolit, tinerii generaţiilor’ 70 - '90, laolaltă cu tinerii generaţiei ’2000, familii cu copii, rockeri frumoşi trecuţi bine peste cinci decenii de viaţă şi studenţi fericiţi că legenda mai există.

Prima parte năucitoare pentru toată lumea, o muzică venită de acasă, din casa poporului român, din hore, nunţi, bocete, chiuituri şi colinde, trecute printr-un suflet de rock şi redate cu măiestrie de marea familie Phoenix. Muzică, lumină şi imagine, o istorie complexă a cântului şi inimii românului, spusă simplu, într-un mod aparte, fără fanfaronade patriotarde. Phoenix-ul  ca şi românul a trecut prin multe schimbări, şi-a regăsit sufletul în tradiţie şi linişte, aici, acasă, într-un Bucureşti trist şi agitat.

Verva versului şi muzicii populare, George Enescu şi rock-ul o iniţiere în puterea muzicii şi a Phoenix-ului de a renaşte.

Cântece de suflet, înşirate ca o istorie de 45 de ani a noastră a tuturor, o istorie pe care am auzit-o din poveştile părinţilor noştri, pe care am trăit-o la căminele din Grozăveşti (sau de oriunde) şi pe care am retrăit-o aseară cu voluptatea unui nou început. N-a lipsit nici unul dintre marile lor cântece (nu se pot numi hit-uri!), n-a lipsit atmosfera aceea specială creată la concertele Phoenix.

A fost ziua noastră naţională. Am trăit-o alături de Nicu Covaci, Ovidiu Lipan-Ţăndărică, Mony Bordeianu, Bogdan Bradu, Dziedek Marcinkiewicz, Volker Vaessen, Ionuţ Contraş, Cristi Gram, Adrian Petrescu, Nicolae Dumitru, Bogdan Munteniţă şi grupul vocal Acapella condus de George Miron.        

Vă mulţimim!